Asta ca tot m-am intors din Romania si am tot dat din gura cat imi place sa locuiesc in Santander mi-am gasit 5 minute sa fac publicitate orasului in care traim.

Ieri a fost ceremonia de deschidere a Campionatului Mondial de Ambarcatiuni cu Panze, organizat in capitala Cantabriei. Asta ca sa ne dam seama la ce poate folosi briza/vantul oceanului care adie non-stop. Uitasem total  de eveniment, in desfasurare chiar in parcul care se vede din biroul meu. Ieri in focul deadlineului de la bursele Marie Curie (ora 17:00) ma intrebam cu colega mea daca suntem atacati de catre avioane teroriste sau daca vreun Ryanair cumva cade peste oras.

Va las cateva imagini dintr-un sport aproape inexistent la noi, mentionand ca locuim aproape de locul evenimentelor. Asta e pentru cei care inca nu au vizitat orasul. Pentru cei care au facut-o deja, sunt ferm convins ca o sa le faca mare placere sa revada Bahía, Magdalena, Sardinero, Farul si parcul de langa universitate.

PS: Se dau primele locuri pentru Rio. Am recunosc de mult ca mi-a placut enorm sa ma dau cu barca in Pacific alaturi de colegii de la scoala de vara din 2008. Inca nu am ajuns sa invat cum se conduce una, dar mi-ar placea sa am timp sa ajung cu Marc sa vedem si noi cate ceva.

PPS: Desigur, mare noroc ca nu a plouat cand s-au facut filmarile sau la deschidere…sau cand se viziteaza orasul 🙂 nu stii cand vine furtuna care tine si cate 2 saptamani :).

Reclame

Dupa cum am amenintat prin varii medii de comunicare, revin cu postari (sporadice) pe blog. Lumea (mai ales cea draga mie) se intereseaza, deci inseamna ca tine la mine.

Asa ca, anunt cu mandrie ca dupa ani buni de cautari mi-am gasit profesie, pe langa cea de casnic: BURSIER. Dupa ce in trecutul indepartat am obtinut diverse pentru a asista la conferinte, a-l vizita pe Magnus sau a lucra la diverse proiecte de cercetare, iar in 2011 am primit una ca sa asist la cursurile EGI, din mai sunt posesorul alteia. Iar viitorul se anunta bine: se pare ca va trebui sa raman putin repetent ca sa mi se prelungeasca cu vreo doua luni perioada de studentie si bursa actuala!

Pe scurt, am fost selectionat dintre colegii mei pe baza de CV si interviu si fac practica (in mod normal era suficient 3-4 luni), cate 5 ore pe zi, la Oficiul de Proiecte Europene al Universitatii din Cantabria. Bursa (remunerata, wow, cu 400 de euro pe luna si de lunga durata, mult peste ceea ce au obtinut colegii mei spanioli, exceptie facand piloasa grupului, Marta) se intinde pe sase luni, iar in noiembrie ar trebui sa se incheie. Parte a timpului trebuie dedicat terminarii proiectului de final care consta in elaborarea unui plan strategic implementat in viitorul apropiat in unitate, proiect ce isi are deadline-ul acum in septembrie. Astazi m-a anuntat seful direct, Juanjo, ca s-a gasit printr-un sertar aruncata o mie de euro si se lucreaza intens la extinderea bursei cu vreo doua luni jumate! Cheia este insa sa raman in continuare student si sa nu termin cursul o data cu colegii mei in septembrie :).

Mentionez ca in august am mai primit una mica, asa de amorul artei de la UIMP ca sa asist la o mini-conferinta dedicata lui Alan Turing: 129 de euroi taxa de participare 🙂 (iar curiozitatea de a intra in Palatul de la Magdalena, fost regal, era si mai mare).

Asa ca daca ma mai intreaba mult lumea „tu ca ce si unde muncesti?”, o sa ii raspund cu mandrie si fara nici o jena: „sunt de profesie student si bursier, si m-am obisnuit sa traiesc pe spinarea altora! (sic)”.

 

 

 


Ca sa arat ca (inca) exist desi am imbatranit chiar de curand,  si mai si fac cate ceva profesional, va spun pe scurt ca de maine ma prezint in calitate de student admis pe baza de dosar si interviu la cursurile de expert in gestiunea inovatiei organizate de ASE-ul local (ma excit numai cand citesc si aud ce pompos suna – ia repetati si voi dupa mine!).  Matricula, un „fleac” de 4850 de euro, este platita in intregime de Ofitiul Fortelor de Munca din Cantabria din fonduri europene. Sunt curios sa ii cunosc si pe ceilalti trei muschetari aflati in aceeasi situatie si, mai ales, sa vad daca din cei inscrisi in prealabil (17), cineva a platit si taxa. Urmeaza ca pana in mai in fiecare joi si vineri (de la 16:30-20:30) plus sambata (9:30-13:30) sa asist la clase, apoi practica in „intreprindere” si lucrarea de diploma (ce mare fleac sa mai scriu inca una?!). Angajarea pare o utopie :).

Nu stiu cat imi va simti Marc lipsa, dar la piata sigur ca se curge lacrimi si se vor lansa in eter pareri de rau! Cat despre cand voi termina teza, va promit ca sigur pana la sfarsitul lui 20xx. Ramaneti aproape!


Asa pe scurt, ce urmeaza in mai si iunie. Azi, luam Gogutza in spinare (adica pe Marc), de fapt, mai bine zis, in marsupiu, cele 2 boccelute traditionale (nelipsitul rucsac de calatorii nelipsit si Samsonite-ul croit pe dimensiunile Ryanair) si ne indreptam, pe seara, cu pasi alerti catre aeroportul de peste Bahia, in Santander. Pe la 22:30 in Charleroi in aeroport, de unde speram sa nu fim uitati si sa ne transferam catre Genval. Timp berechet pana marti, pe 3 mai, sa ne vizitem prietenii euro-functionari, euro-cetateni, euro, euro, euro,.. (ca verii i-am ratat fiind plecati in vacanta) si sa degustam la fata locului niste bere si ciocolata. Si ce-o mai fi pe acolo pe la europenii astia. Din pacate, probabil ca nu voi putea ajunge „in the fucking Bruges”, dar cu siguranta ma va multumi compania si Bruxelles-ul.

De ce pana marti? Pentru ca pe 3 dupa-amiaza plecam catre Larnaca, in Cipru, si apoi, mai departe, cu taxi-ul deja acontat (la 60 de euro de persoana, dar platesc sponsorii) catre Nicosia. Program de voie pentru baieti doua zile, in care sa ne putem face kilometrajul obisnuit. Intre timp, speram ca mami, printre prezentari, minerii de date, latici si tutoriale, sa gaseasca niste timp, asa din cand in cand, sa pompeze si niste lapte, nu numai idei, algoritmi si reguli. Vineri seara pe 6, din nou in avion, cu destinatia Larnaca-Bacau (30 de euro de persoana, o nimica toata, economie frate).  Popas de o noapte si jumate de zi la strabunica pentru a vedea in carne si oase ultimul membru al familiei, pe micul print! Nu e vreme de petrecut pentru ca pe 7 mai, pe inserat, urmeaza plecarea din Bacau catre Roma. Alti verisori si unchi dragi pentru o noapte si o farama de zi. Pe 8 mai, slava Domnului (speram), suntem inapoi acasa in Santander! Doar 3 zboruri Ryanair si 2 Blueair, poate fara prea mari peripetii.

In iunie, programul e mult mai light. Pe 7 plecarea din Satander catre Roma si Trasacco unde pe 12 iunie voi asista la prima comuniune din viata mea – cea a nepotelului meu (mare eveniment se anunta in sat, mai ceva decat o nunta)! Pe 14 iunie imbarcarea si tusti la Bucuresti, pentru ca pe 19 nasim, iar pe 21 ne intoarcem inapoi acasa in Santander, ca de obicei, via Madrid! Apoi, in iulie, pauza pentru incarcare cu plaja, soare si poate musafiri. In august, inca nu se stie!

Sa traim si sa vedem…asa tata, asa fiu. Nu numai la drumuri in tufis (adica schimbat de pemparsi zilnici), miros de picioare, pofte culinare, transpiratie abundenta si succes la „tinere” pensionare, nu?!


Pentru o saptamana, din care au mai ramas aproape 2 zile, ma aflu (sau mai bine zis m-am aflat) in Turku pentru a-l vizita pe Magnus si a incepe cu adevarat lucrul la teza. Pana acum nimic nou – cred ca v-ati plictisit deja. Dupa cum veti constata in continuare, daca aveti rabdare, intreaga excursie nu prea a adus elemente inedite in viata mea, cu exceptia unui dor pe care nu il mai pot controla.

Am plecat marti dimineata (totusi fara a alerga dupa autobuz) catre Stockhom via Madrid. Pana acum nimic nou. La aeroportul din Skavsta m-a oprit politia (de data asta fara sa fi latrat vreun caine) si cand a auzit de unde vin am fost bagat intr-un separeu pentru un control amanuntit (probabil, iarasi, in cautare de droguri). Pana acum nimic nou, desi nu mai aveam geaca de piele ci doar fata de obosit (poate oi avea o clona ca in Face Off cine stie?!). Cel mai mult ma distreaza cand ma intreaba cu ce ma ocup si apoi incep sa ma descoase despre teza. Ce studiez, ce fac la teza, ce sunt automatele, de ce ma duc in Finlanda si chestii din astea. Sper sa nu am vreodata suprize, sa se sperie cineva si sa ma trezesc prin buzunare cu vreun pliculet plasat. Oricum pana acum nimic nou, stiu pe dinafara si procedura si intrebarile.

Am innoptat in Stockholm, dupa ce m-am jucat cu finuta Mimi pe care nu o vazusem de cateva luni bune. Miercuri dimineata am plecat cu barca din Stockholm catre Turku, o barca ale carei cotloane aproape ca le stiu pe dinafara. Cele 11 ore au trecut fara evenimentele deosebite (ceva adolescenti/adolescente, femei blonde, frumoase, vikingi inalti, toti mahmuri si cu gentile incarcate pana la refuz de bautura), deci nimic nou. Am ajuns in Turku seara tarziu si m-am cazat in rezidenta de langa catedrala, unde am stat ultimele 5 vizite. Tot nimic nou.

In Turku aceeasi vreme „surprinzatoare”. Zapada, Aura inghetata, un frig patrunzator, in jur de 0 grade, vant, mohoreala (asta dupa ce plecasem de la 25-30 de grade). Din nou, nimic nou. Aceleasi fete blonde, inalte, frumoase, care nu zambesc. Din nou am fost la film in versiune originala – ce bucurie (bunicel I am Number Four). Vineri a nins, weekend cu soare si 8 grade, azi vreo 3 si ploaie. Adica o vreme de cacao mai mereu – nimic nou.

Cina cu Magnus la el acasa sambata, vin bun, supa de somon, povesti despre lumea stiintifica din toate timpurile, bancuri si discutii despre viata, filosofie si tot felul de alte lucruri. Absolut nimic nou.

Intalniri zilnice, discutii dupa care se nasc si mai multe probleme care merita rezolvate (sau care ar duce la alte lucrari), Okhotin cu barba de Isus, pana noaptea tarziu in facultate si fara prietena, Karhumaki cu tricourile lui cu WORDS, o atmosfera perfecta pentru cercetare, destule lucruri la care sa ma gandesc cand ma intorc acasa, deci mai nimic nou. Dar totusi cu notatiile si cuprinsul tezei stabilite – suna pozitiv, nu (desi tare e demoralizant momentan)?!

Singurele dati in care imi gatesc chestii „fast-food” si mananc sosuri sau conserve deja preparate sunt in Turku. Mult prea scump, prea putin interes sau timp ca sa fie altfel. Acum am luat un sos Uncle Ben’s Tikka Masala si cred ca am fost blestemat sau mi-a facut diavolul cu ochiul cand l-am ochit pe raf. Nu ca suedeza mea ar fi atat de buna incat sa imi dau seama de mai mult de 2-3 ingrediente de baza si poate nici nu l-am folosit cum trebuie (l-am mancat incalzit cu paste). Cert e ca a fost o adevarata bomba stomacala (cum de nu m-am gandit ca ar putea avea coriandru?!). Mi-a adus aminte de experientele mexicane din State care mi-au dat frisoane ore in sir, chiar si in timpul intalnirilor cu Kevin. O zi de duminica insorita petrecuta in baie si plina de senzatii tari. Totusi as zice nu ceva nou pentru mine. Dar daca aveti probleme cu constipatia (nu ca ar fi cazul meu), va sfatuiesc sa incercati – efect garantat (nu mai dati bani pe pastile, impuscati doi iepuri dintr-un foc).

Miercuri fac cale intoarsa. O noapte pe barca, 8 ore ziua in Stockholm( probabil in aeroportul din Skavsta fara sa fiu cautat de droguri), zbor de seara catre Barajas si o noapte minunata in aeroportul capitalei Spaniei. Chiar ca nimic nou, sper ca bancuta mea sa nu fie ocupata de nimeni.

Totusi s-a intamplat si ceva. Ceva chiar nou. Un dor ca niciodata de familie si mai ales de Marc. Am fost plecat si in ianuarie 6 zile, dar acum e prima oara cand simt acut cum lipseste o parte din mine. Probabil ca incep sa ma simt cu adevarat parinte (sau sa fiu deja intrat in paine cu drepturi depline). Nu vreau sa ma gandesc ce o sa simt cand va incepe cu figurile de adolescent sau cand va pleca de acasa. Trebuie sa fie teribil de greu. Dar astept. Si mai astept si alti copii. E frumos. Si o implinire sentimentala inconmensurabila.

Cu bine si pe curand (de undeva de pe drum),
Pritetenul vostru,
Calatorul.

A doua calatorie departe de Marc…dupa Finlanda in ianuarie, acum o saptamana in Romania…de data asta va fi mult mai greu pentru ca relatia si jocurile noastre au evoluat mult. In plus, pare ca suntem de nedespartit.

Cu mari emotii ma voi indrepta in cateva ore catre aeroport – apoi Madrid (doar o noapte in Barajas), iar maine dimineata pe la 11 ajung in Bucuresti.

Astept telefoane de la prieteni…ei stiu de ce:)

De revazut mai pe la vara cand se dezgheata si Romanica;)


Dupa ce sfarsitul anului trecut mi-a adus minunea numita Marc, nici 2011 nu s-a lasat mai prejos si un nou miracol s-a intamplat astazi (pe langa faptul, mult mai putin important, ca am ajuns sambata la hattrick, cel putin pentru o saptamana, pe primul loc in seria mea II, adica teoretic la un pas de Divizia A). Aflandu-ma in Turku, Finlanda, pentru cateva zile si reuniuni stiintifice sporadice, Magnus mi-a facut azi un anunt soc, care m-a luat total pe nepregatite si m-a lasat perplex: ar trebui, de fapt ca ma obliga, sa incep  sa scriu la teza (adica cel putin de adunat materialul, uniformizare, sa vad ce se poate folosi din ce am si in ce forma, notatii, etc.), asta in timp ce continuam sa lucram impreuna la proiectul actual, care probabil va constitui principala contributie! Nu stiu ce l-a determinat sa zica asta asa din senin (poate si cum evolueaza treburile, desi lista de probleme relationate se largeste la fiecare runda de discutii chiar daca mai si rezolvam dintre ele intre timp) , dar un alt fel de motivatie ma zgandareste.

Ia ziceti, prieteni apropiati, nu va frecati mainile de bucurie?! Sau mai putin pentru ca nu o sa mai aveti cum sa ma chestionati. Ce-i drept, acum se poate lejer schimba intrebarea de pe buzele tuturor din „Tu nu te apuci ma sa mai scrii la teza aia? Cat mai dureaza?”  in „Ce faci ma? Nu ai mai terminat de scris teza aia?”. Un singur raspuns am, „Stiinta e imprevizibila!”, mai ales cu mine, iar timpul va decide (anul asta era oricum ultimul in care mai eram decis sa continui, altfel atarnam ghetele in cui a retragere si incercam sa ma apuc de altceva).


De fapt doar in cateva cuvinte din moment ce inca nu avem internet acasa desi am contractat serviciul acum 3 saptamani aproape si sunt si obosit dupa atatea emotii indurate si un nesomn ce s-a extins pe durata a aproape 56 de ore (doar am atipit pe fotoliul din salonul Cristinei, aseara jumatate de ora si luni vreo 2-3 ore intre reprizele de verificari ale sotiei.

Marc mi-a dovedit ca e un luptator: a reusit sa treaca peste sincopele legate de respiratie pe care le-a avut inca din primele secunde de contact cu „lumea din afara uterului”, a fost cuminte in cele 6 ore petrecute sub supraveghere sticta la incubator, s-a pus de marti dimineata pe secat laptele matern, a creat o adictie fata de san (inclusiv cand dormim), e inca un pic temator si speriat. In plus desi uraste caldura excesiva, cand o simte incearca sa se calmeze molfaind cu spor unul dintre sani (acum nu mai conteaza care, desi in primele 10 ore a preferat obsesiv doar pe stangul). Totul e normal si bine, dupa cum ne-au asigurat tot personalul medical in frunte cu pediatrii de serviciu!

Eu, mai putin luptator, incep sa ma responsabilizez mai mult si sa ma achit cat mai bine de sarcini: de maine incep sa alerg dupa acte, de azi m-am ingrijit si mai abitir de mama copilului meu si de comoara de 3,6 kg si (?) cm (aici momentan nu ti-l masoara pe bebe) pe care o posed incepand cu orele 23:10 din 1 noiembrie. Intre timp am stat in tensiunea asteptarii vreo 20 de ore pana s-au hotarat medicii, moasele si bebe (mai putin) ca ar trebui sa iasa, vreo 90 minute participand, alaturi de medic, 3 rezidenti, 4 moase, un pediatru si 3 infirmiere, efectiv la o nastere plina de sange, dramatism si cu final mai greu asteptat…Nu a fost nimic senzational, doar am cazut ca un sac de cartofi, lesinat, dupa efortul depus (inca mai am febra musculara dupa ce am tinut contre spatelui Cristinei ca sa o ajut sa impinga si sa folosim si forta gravitationala)…si multumirea de a imi vedeasi auzi copilul oracaind in sfarsit dupa ce a fost sondat minute bune cu tot felul de furtune prin gura si trahee Apoi m-am trezit  in stare de soc si plangand, inconjurat de aproape tot personalul medical din raionul de nastere (toate femei), pe podeaua salii 3 de nasteri, am mai stat vreo 40 de minute pe jos pana ce mi-am revenit putin, m-am mai linistit si o salvare si un echipaj de urgenta m-a transferat la alt spital (mi-au pus si colac din ala de imobilizare la gat). Am fost internat, controlat amanuntit si apoi externat dupa vreo ora. In 1o minute de mers pe jos am ajuns fuguta pe jos, imbracat in costumul verde si pantofiorii albastri specifici imbracamintei folosite in sala de nasteri, la rezerva Cristinei unde mi s-a confirmat ca bebe este bine. Dupa cateva minute a fost transferat din nou la incubator…in rest, totul e poveste deja…

Amanunte, picanterii si sentimente ce puncteaza cele descrise mai sus vor urma – cand vom veni acasa, ne vom obisnui unii cu ceilalti, vom avea timp si INTERNET! Tineti aproape 😉


Nu am rezistat sa nu impartasesc cum mi-am petrecut ultimele 5 zile si nopti (ca tot il astept pe bebe). Am completat formulare, am trimis mailuri la prieteni, cunoscuti si profesori din lumea stiintifica, am cerut certificari peste certificari, am cautat informatii despre bursele obtinute, am scanat si printat diplome, publicatii si tot felul de acte. Nu stiu cine o sa se uite pe ele sau cui o sa ii foloseasca atata hartogarie, dar sigur nu e usor sa fii functionar public. Un adevarat deliciu, dar ce e drept m-a facut mama foarte tipicar si rabdator cand vine vorba de asa ceva (aici ma refer la orice aplicatie la  burse sau joburi stiintifice). Citesc convocari, pun intrebari, sunt atent la fiecare detaliu si reusesc sa mobilizez destula lume care ma cunoaste. Cu putin noroc ca te baga in seama cei mai mari, se face treaba. Fara numar!

Rezultatul se poate vedea in imaginea alaturata. Mai adaugati inca doua seturi identice – cate unul pentru fiecare membru al tribunalului care ma va investiga, si veti avea imaginea completa, fara numar, a materialului produs! Cu acestea am aplicat la un post suplinitor de asistent la Universitatea Cantabria. Minunea s-a produs datorita evenimentelor produse simultan la etajul 3 unde 2 din 3 profesoare au ramas gravide si sunt consemnate sa stea la pat, iar unul dintre profi are probleme cu inima si i se recomanda sa nu mai predea. Sansele sunt mici, mai ales daca a aplicat si unul din favoritii locali care si-a inceput doctoratul si care evident are cunostinte mai solide de spaniola decat mine (un punct nevralgic pentru straini in fiecare convocare care implica predare). Cel mai multumi sunt insa de faptul ca in sfarsit am strans toate datele care par a fi relevante pentru sistemul de cercetare si predare spaniol intr-un CV scris in detaliu in spaniola (dupa cele in engleza si catalana). Sunt convins ca se vor ivi si alte oportunitati (mai sunt cateva femei pe aici prin departament, ce-i drept necasatorite, dar vorba ceea ” Si la pasari li se abate de doua ori pe an!”).

PS: Nu pot sa nu inchei fara sa multumesc in mod special, pe langa lui Magnus, George, Gemma, Kevin, Masami, Satoshi, Manfred, Caros, Lilica, Florin, si Cristinei, care desi pare ca va naste dintr-un moment in altul, m-a sustinut, ajutat si suportat (in stare de maxim stres). Dar si lui Pablo, colegul ei de birou, pentru lectiile de terminologie spaniola si de cum se completeaza un astfel de CV adaptat la cerintele pietei de aici.


Poate se ingrijoreaza prietenii ca nu mai gatesc si nu mai am grija cum se cuvine de familie! Nici o sansa, pasiunea creste pe zi ce creste! Iar rata e una dintre slabiciunile mele, in special magretul – un file gros de piept de rata, special taiat ca sa contina si piele si grasime. Rata a fost in prealabil indopata cu porumb pentru a produce cel mai bun foie gras. A fost prima oara cand am gatit acest preparat acasa, pana acum delectandu-ma doar pe la cateva restaurante. Pot spune ca voi repeta experienta cu siguranta, e usor de preparat si iese un deliciu. Adevarul e ca l-am facut si cat mai simplu cu putinta, in suc propriu cu cateva boabe de piper adaugate (fara dulceata si alte ingrediente). Pe scurt, l-am prajit in tigaia de teflon 12 minute pe partea cu pielea (lasa foarte multa untura pe care am inlaturat-o pe parcurs lasand maxim 2 linguri) si inca 4 minute pe cealalta…Si voila!

A fost servit cu diverse legume „innabusite” (sparanghel, ciuperci si ardei de Padron) pe post de garnitura si stropit cu un vin rosu crianza, de Beronia, podgoria Rioja (vecinii nostri), anul 2007 (din pacate, pentru gustul meu, nu la fel de bun ca cel din 2006, dar totusi cu nota de trecere). Oricum pentru alte detalii va astept in vizita.

PS: Crianza, excelent raport calitate-pret, se refera la modalitatea in care a fost imbuteliat vinul: a fost pus mai intai la pastrare minim 2 ani dintre care (cel putin) unul in butoaie de stejar, de obicei frantuzesc. Asa ca pentru amatorii de vin sec cu arome frutale (in special de vanilie), este un deliciu.